Totul a început cândva, de mult, de mult. Nu cred să fii avut mai mult de 5 ani când am mers cu mama în vizită la o familie din sat. Parcă văd și acum încăperea spațioasă, unde, așezate în jurul unei mese, stăteau de vorbă mai multe persoane. Nu-mi amintesc despre ce vorbeau doar că în jur domneau bucuria și voia bună.

Fata gazdei, profesoară fiind, m-a întrebat, printre altele, ce vreau să mă fac când o să fiu mare, la care eu, fără să stau prea mult pe gânduri, i-am răspuns: „povestitoare”. Dintr-o dată s-a făcut liniște și toate privirile s-au ațintit asupra mea, măsurându-mă din cap până în picioare. Neștiind ce să fac în acele clipe, am lăsat capul în jos, încercând să mă pierd printre nasturii jerseului, în timp ce degețelele mele  se jucau, nervos, cu țesătura. O căldură ciudată m-a cuprins, iar obrajii îmi ardeau precum cărbunii încinși. Nu știam ce să zic și nici nu înțelegeam ce-am spus greșit.

După câteva scunde, ce mi-au părut o eternitate, am auzit, ca prin vis, vocea blândă a profesoarei: foarte frumos, așa să te faci…

Mi-a fost rușine de cei prezenți și am vrut să ies afară doar că mama n-avea de gând să plece. O trăgeam, insistent, de mânecă dar ea își continua conversația cu una dintre femei. Cu mintea de copil, am avut impresia că oamenii aceia au râs de mine și de ceea ce-mi doream să devin când o să fiu mare.

După câteva zile am uitat de micul incident. Chiar dacă atunci mi-a fost rușine de visul meu, n-am renunțat la gândul că vreau să mă fac… povestitoare. Așa credeam că se numesc autorii cărților de povești.

La început nu m-a luat nimeni în serios dar părinții, tot auzindu-mă, mi-au spus să-mi bag mințile în cap, să nu mai visez la cai verzi pe pereți și să-mi văd de treabă.

Parcă nici nu-i auzeam. Am ținut-o tot așa până într-o bună zi când tata, sătul de faptul că vreau să mă fac povestitoare, mi-a spus, răstit, să termin odată cu „prostiile” mele… Și-am terminat!

Timpul a trecut iar eu am uitat de visul meu de copil.

Am uitat ce-am vrut să mă fac când o să fiu mare.

Am uitat de dorința de a-mi vedea numele scris pe coperta unei cărți…

Am uitat că-mi doream atât de mult să mă fac… povestitoare!

Nu, nu m-am făcut povestitoare!  Însă am iubit cărțile și de mică am intrat în lumea lor. Am descoperit că este o lume minunată, plină de aventuri, mistere și posibilități nelimitate.

Eram în clasa a II-a când am avut prima mea întâlnire cu magia cuvintelor din cărțile de povești.

Mi-a plăcut să citesc. Îmi place și acum. Citeam, în principal,  cărțile recomandate la școală. În vacanțele de vară aveam liste cu lecturi, fie obligatorii, fie suplimentare și citeam cât de multe cărți reușeam.

N-am renunțat la obiceiul de a citi. Cititul nu era doar o altă activitate, ci un mod de viață. Era felinarul care-mi lumina calea în întunericul vieții, deschizându-mi, larg, fereastra către lumea cunoașterii și a imaginației.

Chiar și în mijlocul  vieții agitate de zi cu zi, găseam mereu timp pentru a mă pierde între paginile unei cărți bune, fie doar și pentru câteva minute.

Lectura mi-a fost, mereu, sursă de inspirație și sprijin.

Cărțile, pentru mine, nu erau doar simple obiecte. Erau precum o baghetă fermecată care mă transporta în lumi de basm. Așa am învățat să empatizez cu diferite personaje, să înțeleg complexitatea relațiilor umane și să apreciez frumusețea limbajului în diverse forme literare.

Mi-amintesc, cu nostalgie, de anii aceia în care, mulți dintre noi, nu aveam posibilitatea să citim tot  ce-am fi vrut. Când puneam mâna pe o carte bună, după ce o terminam de citit, se plimba pe la colegi, pe la prieteni sau prin vecini… Era un adevărat maraton de lectură rapidă. Cărțile trebuiau înapoiate la timp, altfel nimeni nu ți-ar mai fi împrumutat.

Treptat, cititul a devenit un ritual iar cărțile mi-au fost și-mi sunt buni prieteni. Prin lectură am călătorit în trecut și în viitor. Am explorat tărâmuri fantastice, am descoperit lecții prețioase despre mine și despre viață… și cu fiecare carte citită adăugam o nouă filă la însăși povestea vieții mele.

Cărțile m-au ajutat să-mi continui călătoria, cu inima deschisă, cu dorința de a descoperi și învăța lucruri noi.

Pe parcursul anilor am citit tot felul de cărți, de la ficțiune la non-ficțiune, de la literatura clasică la cărți contemporane, însă în ultima perioadă, am preferat, în special, cărțile de dezvoltare personală.

De-a lungul vieții, am traversat momente de nesiguranță, frustrări și temeri pe care nu mi le puteam explica. Uneori, mă simțeam pierdută ca într-un labirint neștiind în ce direcție să apuc sau cum să fac față deselor provocări. După o perioadă de criză pe mai multe planuri în viața mea, care a culminat cu pierderea simultană a unei case și a veniturilor lunare, toate în timp ce mă aflam într-o țară străină, după multe întrebări fără răspuns sau răspunsuri care nu mă mulțumeau, am decis să caut eu acele răspunsuri.

Însă călătoria mea a fost nu doar despre căutarea răspunsurilor, cât despre descoperirea capacităților neexplorate și a puterii interioare pe care nu știam că o am.

În adâncurile sufletului meu, am descoperit o forță extraordinară – nu doar aceea de a supraviețui, ci de a trăi cu adevărat… de a simți fiecare bătaie a inimii, în fiecare moment al existenței mele tumultuoase.

Am descoperit puterea care depășește normalul! (2 Corinteni 4:7)

A fost ca și cum aș fi găsit o comoară ascunsă în mine. Era o putere care mă învăluia ca într-o caldă îmbrățișare și mă încuraja să accept ceea nu puteam schimba… să înțeleg fiecare întorsătură a destinului meu și din fiecare experiență, oricât de dureroasă ar fi fost, să-mi iau lecțiile.

Doar că Viața mi-a dat multe lecții!

Da, fiecare provocare a fost o lecție iar eu am fost eleva silitoare, dornică să învețe.

Chiar și în cele mai grele momente, când întunericul părea să fii cuprins întreaga mea existență, am ales să mă îndrept spre… lumină. Am învățat, de fapt, să văd lumina dincolo de întuneric.

Am învățat cum să găsesc frumusețea în mijlocul furtunii…

Fiecare lacrimă a fost râul care a spălat neîncrederea, fiecare zâmbet a fost răsplata pentru perseverența mea și fiecare experiență a fost un prilej de a mă cunoaște.

Astăzi, privind în urmă la drumul parcurs nu văd doar greutățile și provocările prin care am trecut, ci și  evoluția mea.

Inclusiv acel eveniment despre care am vorbit, deși a fost neplăcut, până la urmă s-a dovedit a fi exact impulsul de care aveam nevoie pentru a începe o călătorie în interiorul meu. În mod paradoxal, nu pot spune că a fost o cotitură negativă în viața mea, ci mai degrabă o sursă de motivare și dezvoltare personală.

Acum înțeleg că nu a fost doar un obstacol, ci și un maestru care mi-a dezvăluit aspecte ale vieții și ale propriei mele ființe pe care, altfel, nu le-aș fi cunoscut niciodată.

Am învățat să trăiesc în prezent, să prețuiesc fiecare clipă și să înțeleg că viața este un amestec de bucurii și tristeți, o călătorie fascinantă pe care o străbat cu inima plină de mulțumire și recunoștință.

Prin acea experiență am realizat că, în fața provocărilor, avem puterea nu doar de a supraviețui, ci și de a ne reconstrui și reinventa.

Acum pot spune că, fiecare pas pe care l-am făcut în drumul meu a fost o victorie!

Cum am reușit?

Simplu!  Am pus punct și am luat-o de la capăt!

Nu am renunțat! Am continuat să caut. Să caut soluții. Nu știam concret ce căutam dar nu m-am oprit. Ceea ce știam era că, în momentul în care renunți să cauți, ai pierdut deja.

N-am stat să-mi plâng de milă și să mă întreb ce va urma mâine. Însă în acele momentele de cumpănă, lumina credinței a fost farul care mi-a călăuzit pașii prin ceața necunoscutului.

Credința fermă în Creatorul Universului a fost stânca de care m-am rezemat în mijlocul furtunii.

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine” ( Isaia 41:10) a fost asigurarea pe care am primit-o din partea LUI.

„Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi…” (Evrei 13:5), a fost promisiunea făcută prin Cuvântul său inspirat, Biblia.

Într-o lume în continuă schimbare, asemenea promisiuni au fost o ancoră, un izvor de speranță și încredere… care m-au ajutat să-mi șterg lacrimile și să-mi continui drumul, să înțeleg că, indiferent de circumstanțe, Dumnezeu îmi este alături.

În clipele de singurătate, balsam pentru suflet mi-au fost și cuvintele: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme. Ce mi-ar putea face omul?” (Evrei 13:5-6)

Aceste adevăruri biblice, cât și multe, multe altele, m-au ajutat să-mi depășesc temerile, să privesc cu speranță și încredere spre viitor, știind că nu sunt singură în încercările mele, că există o forță SUPERIOARĂ care veghează asupra mea și mă îndrumă.

Apoi, participarea la diferite seminarii, cursuri și programe de dezvoltare personală, de asemenea mi-a fost utilă.

Experiența câștigată în urma acestora nu doar că mi-a deschis noi orizonturi și mi-a consolidat cunoștințele, ci m-a ajutat să fac schimbările necesare.

Unul dintre cursurile care au avut un impact deosebit asupra vieții mele a fost cel din cadrul Academiei române de coaching.

Auzisem despre acest concept doar așa, în treacăt, dar nu i-am dat importanță, probabil pentru faptul că nu era atât de răspândit cum este în ziua de azi. Deși n-am înțeles prea multe despre ce este sau ce face, în anul 2016 am intrat în acea lume, necunoscută pentru mine, a coaching-ului.

Cu toate că nu știam ce înseamnă și cum mă poate ajuta, simțeam că era altceva, nu doar un alt curs. Ceea ce știam însă era că îmi doream o îmbunătățire a modului de viață.

Voiam să aflu cum m-ar putea ajuta coaching-ul după provocările prin care trecusem cu puțin timp în urmă  și ce schimbări aș putea face ca soarele să răsară, din nou, pe strada mea.

N-aveam așteptări prea mari. Eram mai mult curioasă să aflu despre ce era vorba decât să mă gândesc la ce o să primesc… Și am aflat.

Am aflat de „puterea” coachingului!

În timpul cursului, cât și în perioada care a urmat, am obținut atât de multă claritate încât „apele începuseră, ușor,  să se limpezească”. Parcă mă trezeam dintr-un vis. Nu știam pe atunci că singura răspunzătoare pentru ce mi se întâmplă, pentru viața pe care o trăiesc, sunt eu.

Am conștientizat că, de fapt, mă sabotam singură trecând, adesea, cu vederea peste realizările mele sau diminuându-le importanța. Apoi am reușit să înțeleg că, indiferent de vârstă, de circumstanțe sau de câte capitole am scris deja din povestea vieții mele, pot să fac schimbări și că niciodată nu este prea târziu pentru un nou început.

Am înțeles că viața nu este doar despre a alerga încoace și încolo până la epuizare. Că viața nu înseamnă să realizezi cât mai multe lucruri care să îi facă fericiți pe ceilalți și să uiți de tine.

Am înțeles că viața este despre tine și doar TU poți să-ți rescrii povestea personală… că viața fiecăruia este suma alegerilor pe care le-a făcut, mai mult sau mai puțin conștient.

Tot atunci am înțeles cum poți să treci de la nemulțumire la bucurie, de la frustrare la prosperitate, de la deznădejde la iubire, de la neîncredere la împlinire. Și, cel mai important, am înțeles că o persoană nu poate fi fericită dacă nu învăță să se iubească.

Călătorind prin procesul descoperirii de sine mi-am dat seama de imensa valoare pe care o are o atitudine pozitivă.

Da, Coaching-ul m-a ajutat să înțeleg toate acestea și să am mai multă încredere în mine!

Când mi-am dat seama că, de fapt, sunt arhitecta propriei mele realități m-am emoționat până la lacrimi dar în același timp, m-am simțit puternică și eliberată.

Am înțeles că adevărata putere nu stă în controlul lucrurilor sau în evitarea dificultăților, ci în capacitatea de a ști cum să gestionezi situația respectivă, de a vedea provocările ca pe oportunități de creștere și învățare.

Mi-am dat seama că singură n-aș fi reușit să fac asemenea lucruri însă coaching-ul este asemenea unui ghid care te călăuzește, te ajută să-ți dai cele mai bune răspunsuri și să-ți găsești singur soluții la problemele cu care te confrunți.

Cât de surprinsă am rămas când am aflat că la coaching nu mergi să te ajute cineva, ci să înveți cum să te ajuți tu singur!  

Am trăit clipe de fericire și am vărsat lacrimi. Am râs cu inima la fiecare moment de bucurie, am plâns cu sufletul, zguduit de atâtea încercări… am avut tot felul de amintiri ce mi-au răscolit trecutul, însă nimic nu se compară cu acea emoție copleșitoare, acel amestec de satisfacție și tristețe, care m-a cuprins în clipa în care am parcurs ultima lecție.

Parcă resimt și acum acea stare. Era bucuria unei reușite, nostalgia unui sfârșit și entuziasmul unor noi începuturi. Toate laolaltă au creat în interiorul meu o oază de pace, armonie și liniște.

Privind în urmă, am realizat cât de mult am crescut, cât de multe am învățat și cât de multe limitări am depășit. Nu pot uita însă momentul în care, împreună cu colegii, am sărbătorit reușita noastră… când am recunoscut că în 60 de ore am reușit să învăț mai mult decât în 60 de ani, frază de care îmi amintesc și acum cu drag.

Îmi amintesc și de zâmbetele ce străluceau pe chipul meu și al colegilor. Era un fel de răsplată pentru toate lacrimile și râsetele trăite în paralel.

A fost un drum lung și greu de parcurs dar la final am plecat cu un bagaj plin de cunoștințe, amintiri prețioase și un sentiment profund de mulțumire și recunoștință pentru tot ceea ce am obținut.

Intr-adevăr, a fost o călătorie plină cu de toate. N-a fost doar o altă pagină întoarsă în cartea vieții mele, ci o poveste rescrisă cu lacrimi și zâmbete, cu efort și multă muncă cu mine.

Când am închis caietul de curs pentru ultima oară, am simțit o mare eliberare, pe care, cu greu o pot descrie în  cuvinte… în acele clipe mi-am dat seama că sunt mai puternică decât credeam că pot fi.

Eram eu și totuși ALTA…

Îmi luasem puterea înapoi. Eram stăpâna propriei mele vieți, conștientă fiind că destinul meu nu este dictat de evenimente externe, ci de modul în care aleg să răspund provocărilor vieții iar cheia este la mine și această cheie magică se numește încredere. Încredere în mine însămi.

Am înțeles că sunt capabilă de atât de multe lucruri dacă las temerile deoparte, că pot face schimbări mari cu resurse puține, că  pot să obțin ceea ce-mi doresc dacă  acționez.

Sigur, rutina zilnică te poate face să uiți că ești o ființă unică dar când simți că te afunzi în monotonia vieții, amintește-ți că fiecare zi este, de fapt, o nouă șansă… un nou început.

*

Vreau să mă reîntorc la momentul primei zile de Curs pentru că de acolo a început totul.

La întrebarea, atent formulată de trainer: „Care este obiectivul tău sau ce vrei să obții până la sfârșitul acestui curs de coaching?” răspunsul meu, de o claritate surprinzătoare, a venit imediat. Am notat o simplă propoziție: „Vreau să scriu o carte.”

Pe moment n-am realizat ce-am scris și nici nu i-am dat prea mare importanță. N-am înțeles de ce-am scris asta. Când am vzut însă că o să lucrez pe obiectivul ales, m-am și speriat. Ba chiar mi-a fost rușine. Cum? La vârsta mea, să scriu…? Cine mă cred eu să scriu o carte? Păi, ce-o să zică lumea? Ce o să creadă familia și prietenii? Ce scris îmi trebuie mie­? Abia m-am pensionat…

Fără să-mi dau seama, acea propoziție a transformat  licărirea ce mocnea în adâncul ființei mele într-o flacără vie.

Nu, nu era doar o simplă declarație în cinci cuvinte, ci o promisiune solemnă ce vibra în mine, înaintea călătoriei pe care urma să o parcurg.

Această frază a devenit mai mult decât un simplu angajament, a fost un fel de legământ că îmi voi urma pasiunea, pe care nici măcar nu știam că o am… Însă, pe atunci, mă interesa mai mult părerea celor din jur decât propia mea dorință.

Și uite așa, realitatea se contura din ce în ce mai clar – tocmai mă pensionasem cu doar câteva zile în urmă. În loc să-mi văd de viața mea, să mă relaxez și să mă bucur de noua etapă, să stau în banca mea… mă apuc iar de prostii, așa cum ar fi zis tata.

Neliniștea din interior creștea ca un vârtej și întrebări, fără răspuns, mă asaltau din toate părțile iar când apărea și câte un răspuns, aducea cu el o altă întrebare. Așa că, în secundele următoare, o altă avalanșă de întrebări s-a abătut asupra mea.

Doamne, ce s-a întâmplat cu mine? De unde mi-a venit ideea asta? Cum să scriu o carte, eu care habar n-am cum se scrie?… Cine te crezi tu?… De ce nu-ți vezi de treaba ta? Asta-ți mai lipsea acum, să scrii cărți…! Numai pe asta n-ai mai făcut-o… Nu ți-a ajuns că, la vârsta asta,te-ai înscris în tot felul de programe și cursuri, până și la… pictură? … Nu te-ai săturat de atâtea lucruri? Ce mai vrei acum? Vezi-ți de ale tale și lasă scrisul că nu e de tine… etc.

În dialogul cu mine însămi am trăit o gamă complexă de emoții, de la anxietate și incertitudine până la momente de contemplare și înțelegere.

Gândurile se ciocneau între ele precum valurile mării pe timp de furtună. Fiecare strop de emoție imi dădea o putere aparte, lăsându-mă cu un amestec de sentimente contradictorii.

Nu știam la ce să mă aștept. Am pus în acea propoziție nu doar speranța, ci întreaga mea esență creativă și dorința de a-mi transforma gândurile într-o carte. A fost ca și cum aș fi deschis ușa către o lume necunoscută dar minunată. Voiam doar să  înțeleg și să găsesc echilibrul în învălmășeala emoțională creată de visul meu.

Acel dialog interior nu a fost doar o experiență mentală, ci un drum lung, la capătul căruia speram că mă voi regăsi pe mine însămi, mai puternică și mai înțeleaptă.

Mi-a părut rău că am ales obiectivul de a scrie o carte.  Nu știam că acela era visul meu din copilărie… Uitasem de mult de el. A stat mai bine de 60 de ani ascuns într-un colț al sufletului meu. Dar așa cum se spune, când îți urmezi inima, chiar și cele mai îndepărtate visuri se pot îndeplini, cu condiția să nu le alimentezi doar cu gânduri, ci să faci și acțiuni concrete în direcția lor.

Fiecare are povestea lui dar citind atatea „povești de viata” m-am gândit c-aș putea inspira și eu pe cineva prin povestea mea.

Am avut nevoie de mult curaj să scriu ceva… să îndrăznesc să scriu despre mine.

Deși, la prima vedere pare imposibil de crezut, de domeniul basmelor… după aproape o jumătate de an de la terminarea cursului de coaching, visul mi s-a împlinit…

După câteva luni de muncă și dedicare, am descoperit cu uimire și bucurie că numele meu strălucea, alături de alte patru, pe coperta unei cărți.

Nici nu-mi venea să cred! Într-adevăr… îmi vedeam visul cu ochii!

Ce s-a întâmplat de fapt? Câteva dintre fostele colege, știind de obiectivul la care am lucrat pe toată durata cursului, au venit cu propunerea să scriem o carte.

La început am ezitat dar mi-a fost jenă să spun NU și până la urmă am acceptat provocarea, cu condiția să scriem în limba spaniolă, având în vedere faptul că toate locuiam în Spania, de mai mult timp.

În următorii ani, nu una, nu două, ci încă trei cărți au purtat semnătura mea, de această dată ca autoare. Însă, chiar și în momentele de succes personal, încrederea în mine nu era la cote maxime.

Îmi aminteam, cu teamă, de primele încercări de a scrie dar îndoiala încă își făcea loc în sufletul meu. Mă țineam strâns de limba spaniolă, refuzând să-mi împărtășesc gândurile și poveștile în limba maternă. Era un fel de zid de protecție pe care mi-l construisem, dar care, în realitate, mă ținea departe de oamenii dragi din jurul meu.

Încercam să mă ascund în spatele cuvintelor, să mă protejez de posibile judecăți și critici. Era o modalitate de a rămâne în zona mea de confort, deși știam că nu puteam evita această realitate la nesfârșit.

Cu timpul, mi-am dat seama că nu era cea mai bună soluție. Trebuia să depășesc barierele pe care singură mi le-am impus  și să îmi asum riscul de a scrie în limba maternă. Cu fiecare pagină scrisă am simțit că sparg putin, câte puțin acel zid și mă eliberez din propriile constrângeri. A fost un pas necesar pentru a-mi găsi adevărata voce și a împărtăși lumii poveștile mele.

Redescoperindu-mi pasiunea am căutat să învăț, să mă dezvolt în arta scrisului. Să învăț cum să scriu ca să ajung la sufletul FEMELOR de vârsta mea și nu numai. Am dorit să pătrund în inimile lor, să le ofer sprijin împărtășindu-le din experiența mea.

Prin cuvintele și exemplul meu, încerc să creez un spațiu în care ele să se simtă înțelese, încurajate și să descopere că viața este minunată, indiferent prin câte primăveri sau toamne au trecut.

Prin povestea mea vreau să le amintesc că vârsta este doar un număr… că fiecare zi este o pagină din cartea vieții noastre… că pensionarea nu este sinonimă cu bătrânețea sau boala… că nu este un sfârșit, ci o continuare a călătoriei și că fiecare etapă are frumusețea ei.

Este trist, totuși, să constatăm că unele femei nu se retrag doar din viața profesională, ci par să se retragă din însăși propria lor viață. Rutina zilnică se destramă, iar umbra sentimentului de inutilitate începe să se strecoare, încet, încet, în sufletele lor.

Mă gândesc că acesta ar fi motivul pentru care, multe dintre ele, se străduiesc să umple golul lăsat de absența serviciului cu diverse activități gospodărești, uitând, adesea, că fiecare zi aduce noi oportunități, că viața este plină de surprize și bucurii.

Gândirea, destul de des răspândită că, dacă nu ai realizat cine știe ce până la 50-55 de ani, șansele de a face ceva remarcabil în continuare sunt minime, afectează adesea femeile, transformându-le în prizoniere ale unor convingeri limitative.

Această etapă n-ar trebui să fie una de resemnare, ci dimpotrivă, un moment de a explora noi orizonturi, de a cultiva noi pasiuni, fără să se lase prinse in mreaja mitului de „este prea târziu”.

Foarte des auzeam în cercul meu de prieteni expresia: și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul… sau ce să mai astepți de acum încolo… Și singurul lucru pe care-l mai poți face, conform părerii  unora, este să te dedici familiei, să fii un fel de menajeră, bineînteles, neplătită, să-ți ajuți „copiii” care, la rândul lor, probabil, au și ei copii, să te ocupi și de aceștia, etc.

Nu vreau să spun că ar fi un lucru greșit, însă valoarea unei femei, nu ar trebui să nu fie redusă doar la aceste activități, chiar dacă s-a retras din viața profesională.

Pe de altă parte, societatea prezintă, adesea, îmbătrânirea ca pe o perioadă de neacceptat, asociind-o chiar cu boala. Această viziune nu face decât să întărească ideea că bătrânețea este un capitol de evitat cu orice preț, alimentând teama și respingerea față de această etapă, de altfel, firească a vieții.

Părul cărunt, fiecare rid, fiecare linie de pe chipul nostru, purtător al timpului, spun o poveste… Și nu este plăcut să auzi mereu „Vai ce urâtă este bătrâneţea! Vai de bătrânețele mele!”. Este un vaiet pe care l-am auzit de la bunica, l-am auzit și de la mama, îl aud permanent de la femeile pe care le cunosc și nu-mi face deloc plăcere.

În loc să ne concentrăm pe lamentări, cum ar fi să ne aducem aminte de momentele frumoase pe care le-am trăit și să privim cu optimism către cele care încă ne așteaptă?

Dar lucrurile nu se opresc aici. Până și apelativele se schimbă. Din doamnă ajungi bunică, tanti sau mamaie... Inclusiv la ştiri auzi, adesea, vorbindu-se despre „o bătrână de 60 de ani”, “o pensionară”, „o femeie în vârstă”… ca şi cum tot ceea ce reprezinţi tu ca om s-a redus brusc la vârsta ta. Asta nu înseamnă însă că strălucirea interioară și contribuția ta în lume au dispărut.

Din experiență spun că, dacă știi să-ți accepți vârsta cu eleganţă, poți să te bucuri de viaţă şi să rămâi mereu  tânără în sufletul tău.

Desigur, îmbătrânirea poate aduce cu sine provocări și neplăceri pe care niciuna dintre noi nu le poate ignora, cum ar fi menopauza, durerile articulare, creșterea în greutate și alte probleme de sănătate. Și, da, uneori este dificil să facem față acestor schimbări, să le acceptăm și să găsim moduri de a le gestiona.

Însă, în ciuda acestor provocări, fiecare femeie poartă în ea o frumusețe autentică care nu se diminuează odată cu trecerea anilor. Chiar și atunci când corpul pare să îți joace feste, să nu uiți că ești mult mai mult decât aparențele fizice.

Fii mândră de experiența, de înțelepciunea acumulată în acești ani și de dragostea pe care o poți oferi.

Fii mândră de tot ceea ce ai trăit și știi!

Continuă să explorezi și să te dezvolți, în ciuda anilor care trec.

Totuși, a spune că este frumos să îmbătrâneşti înseamnă cam același lucru cu a pretinde că, dacă ai permanent, o atitudine pozitivă, totul o să-ţi meargă bine, fără să faci nimic în schimb.

Dacă vrem ca îmbătrânirea să fie, cu adevărat, o etapă frumoasă, ar fi bine să ne pregătim din timp, să adoptăm un stil de viață echilibrat, să avem grijă de sănătatea noastră, să ne redescoperim pasiunile și să valorificăm înțelepciunea dobândită prin experiențele vieții.

Zic, să nu ne ascundem de îmbătrânire ci să abordăm această perioadă cu încredere, să ne susținem una pe alta, pentru că fiecare vârstă are propriul ei farmec.

Ce rost are să ne plângem? Mai bine  să celebrăm viața și să fim surse de inspirație pentru cele care ne urmează. Pentru că bătrâneţea nu este urâtă… Nu este nici frumoasă. Este doar o altă etapa din viața noastră.

De îmbătrânit, îmbătrânim cu toţii, dar putem alege cum o facem. Văicăreala continuă, gândurile negre sau neglijarea felului cum arătăm nu ne ajută mai deloc.

Poţi îmbătrâni cu graţie şi eleganţă acceptând schimbările care se produc în corpul tău, încercând să fii în fiecare zi o versiune mai bună a ta, zâmbind şi păstrându-ţi mintea curioasă şi spiritul tânăr… Din păcate, unele femei nu știu ce înseamnă să îmbătrânești frumos și uită cu totul de ele.

Tu, care citești acum, întreabă-te: câte femei sau de câte ori, ai văzut femei trecute de 60 de ani stând cu prietenele la o terasă, savurând un suc, o cafea sau o prajitură? Sau de câte ori le-ai văzut mergând la un film, la spectacole sau la teatru?

Mai rar le vezi pentru că nu prea merg.  N-au timp pentru ele. Timpul pe care-l au acum,  din belșug, îl dedica doar familiei.

Ce fac pentru ele? Mai „nimic”… pentru că stau acasă, cum se obișnuiește să se spună și totusi, seara pică frânte de oboseală.

Cel mai des le poți vedea în magazine sau în stații, așteptând trenul, autobuzul, tramvaiul… încărcate cu sacoșe grele de cumpărături.

De îmbrăcăminte nici nu mai vorbesc, Uele poartă doar haine închise la culoare de parcă ar fi condamnate să le poarte pe viață, crezând că la vârsta lor “nu se cade să poarte culori mai vesele”.

Dragă femeie, întreabă-te cu sinceritate:

Ce s-ar întâmpla dacă te-ai privi cu tandrețe și compasiune?

Ce s-ar întâmpla dacă te-ai aprecia la fel de mult cum îi apreciezi pe cei din jurul tău?

Imaginază-ți, cum ar fi să renunți la unele lucruri pentru a-ți oferi mai mult timp și a-ți asculta, cu adevărat, inima?

Răspunsurile oneste la aceste întrebări te vor ajuta să înțelegi că meriți mai mult.

Meriți să simți bucuria vieții în fiecare clipă!

Meriți respectul și aprecierea celor dragi și, mai presus de toate, meriți să fii iubită așa cum ești!

Ești minunată și meriți să trăiești fiecare clipă cu entuziasm și iubire!

Renunta la expresii de genul: „acum, nu-mi mai pasă…, la vârsta mea…, mi-a trecut vremea…, la anii mei cum să port așa ceva… etc.

A avea o anumită vârstă nu înseamnă să renunți la plăceri, la ceea ce te face fericită, dimpotrivă, ai ocazia să înveți lucruri noi, care-ți aduc bucurie, armonie și pace-n suflet.

Se spune că oamenii nu renunță la visurile lor din cauza faptului că  îmbătrânesc, ci îmbătrânesc tocmai pentru că, pur și simplu uită de ele. Uită de pasiunile lor sau le amână… Așa a fost în cazul meu. Însă experiențele prin care am trecut, au trezit în mine pasiuni de mult uitate… cum a fost pentru scris sau pictură.

Viața este cel mai prețios DAR primit de la CREATOR! Așadar, privește cu optimism spre viitor și lasă ca fericirea să-ți lumineze calea în această călătorie minunată numită VIAȚĂ!

Dacă vrei ca povestea vieții tale, după vârsta de 60 de ani să sune altfel, pregătește-te, încă de pe acum!

Nu te teme să explorezi, să înveți și să evoluezi, pentru că fiecare zi reprezintă o pagină nouă din cartea ta personală!

CREDE ÎN TINE!

Învață cum SĂ-ȚI RESCRII POVESTEA…