„Și chiar dacă nu voi fi far, ci candelă, ajunge. Și chiar dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina” (Nicolae Titulescu)

Mi-am trăit copilăria la țară, unde m-am născut. Lumea de acolo, lumea cu care am crescut, era una cu oameni simpli și vrednici iar satul era mai mult decât un loc oarecare… era întregul meu univers, plin de culoare și bucurie.

Când mă gândesc la satul meu, îmi văd copilaria ca într-o oglindă. Dorul de acasă mă cheamă iar și iar spre casa părintească. Mă poartă în vremea copilăriei, spre tot ceea a fost bun și frumos și mă ajută să înțeleg că,  „acasă” nu-i un loc anume, ci un sentiment.

De câte ori plecam de acolo, plecam cu un gol în suflet! Pe chip mi se așternea o umbră de tristețe ca și cum m-aș fi despărțit de cineva drag.

Oriunde aș fi mers, știam că-mi va fi dor de acel colț uitat de rai, unde mi-au rămas rădăcinile…!

Am petrecut mult timp departe de poarta casei părintești, unde mama mă aștepta când mă întorceam de la școală… și știu ce este dorul de-acasă, dorul de locurile dragi.

Despre dorul de-acasă s-ar putea scrie, în fel și chip, cum ar fi spus mama cu vorbele ei simple. Cred că fiecăruia dintre noi îi este mereu dor de casa copilăriei, de zilele fără griji pe care le trăiam acolo.

Și, de ce să nu recunoaștem că în sufletul nostru încă se ascunde un strop de copilărie.

Copilăria mea, la fel ca a altora, a fost plină de tot felul de  jocuri și povești. Eram de capul nostru și nimeni nu-și făcea griji pentru noi, pe unde umblam, indiferent de anotimp sau de vreme. Nu ne speria nici ploaia, nici frigul și nimic nu ne strica jocul.

Alergam unii după alții… ne jucam între noi ori singuri, cu jucării dacă aveam sau fără… cântam, râdeam, mai și plângeam, ne supăram apoi ne împăcam și o luam iarăși de la capăt, plini de entuziasm… doar vreo căruță sau un car ce treceau agale pe drumul pietruit, ne mai tulburau liniștea, în rest, toate ulițele erau ale noastre.

Ziua ne părea prea scurtă pentru câte puneam noi la cale. Natura era prietena noastră de nădeje. În mijlocul ei petreceam cele mai frumoase momente. Colindam împrejurimile și mereu aveam fețele arse de soare și de vânt dar eram fericiți.

Dornici de aventuri, mergeam în pădurea din apropiere, La cetățea, cum îi spunea locului, în speranța că o să descoperim comori ascunse și o să aflăm povești misterioase, care ne alimentau imaginația și curiozitatea.

De mici copii învățam să fim politicoși, harnici, respectuoși, să avem grijă de lumea din jurul nostru, să iubim animalele și să avem grijă de ele.

Fiecare zi era o nouă oportunitate de a explora, de a învăța și de a ne bucura de frumusețile vieții.

Câte nu mai făceam!  Și eram mulțumiți.

Așa era Copilăria! Fără jocuri și povești nici nu cred c-ar exista!

Indiferent pe unde ne poartă drumul vieții, copilăria rămâne alături de noi până la sfârșitul călătoriei noastre și pleacă… odată cu noi!

*
În ciuda tuturor aventurilor alături de prietenii de joacă, nimic nu se compara cu momentele petrecute alături de părinții și frații mei. Clipele acelea erau mai mult decât prețioase pentru mine – erau esența vieții mele, fără de care credeam că nu pot trăi.

Nu m-aș fi despărțit nici în ruptul capului de ei. Nici măcar pentru o zi. Pe atunci Ei reprezentau totul pentru mine – siguranță, dragoste și căldură într-o lume plină de necunoscut.

*

Părinții, oameni harnici, nu-și mai vedeau capul de atâta treabă. Au muncit din greu să-și facă o casă… s-au așezat pe iarbă verde, cum ziceau ei. Au fost nevoiți să facă multe sacrificii însă n-au renunțat când au dat de greu. Deși resurse financiare nu aveau, obiectivul lor era clar. Așa că nimic nu le-a stat în cale. Nici măcar eu, care încă nu împlinisem un an când s-au apucat de… construcție. Se lăudau cu mine și le povesteau vecinilor cât de cuminte eram și cum mă lăsau singură acasă, cu orele, fără să plâng, în timp ce ei erau în cealaltă parte a satului, pregătind cele ncesare pentru viitoare noastră locuință.

Ce știau pe vremea aceea părinții mei despre creșterea unui copil?

Știau ei oare ce însemna să-l lași singur în casă și cum o să-l afecteze acest lucru mai târziu?

Nici gând! N-aveau de unde să știe!

Cu viața și copilăria pe care au avut-o li se părea normal să mă lase singură în casă, mai ales dacă eram așa de cuminte. Mai mult, se considerau binecuvântați cu un asemenea copil!

Oare au știut ei vreodată cât am plâns? Dacă am plâns? Dacă am strigat, în tăcere, după ei?

Au știut ei oare de câte ori am căzut din pat? De câte ori m-am lovit?

Oare au simțit ei vreodată durerea mea și lacrimile mele nevăzute?

Nu! !

Eram o copilă bună, care nu mai plângea în fața lor. De frică! Să nu rămână iar singură!

Ce curaj au avut și ce inimă să mă lase în casă, singură, nesupravegheată de  nimeni!? Eram doar în grija lui Dumnezeu!!!

Oricît aș vrea, nu-mi pot imagina o asemenea scenă, în care eu, un pui de om, eram, pur și simplu abandonată în casă… cu orele.

M-am întrebat de atâtea ori cum puteau să plece la muncă, să mă lase închisă în casă, singură, în lumea mea mică și confuză…

Cât aș vrea să pot înțelege, să fac puțină lumină în acele clipe întunecate din copilăria mea!

Dar așa era pe atunci. Oamenii mergeau la lucru și copiii îi lăsau în… voia Domnului.

*

Sigur că am fost ascultătoare și nu ieșeam din vorba părinților. Nu îndrăzneam să mă împotrivesc lor. Probabil de teamă. Cine știe… Făceam lucruri pe care nu le doream sau nu-mi plăceau. Și vorba aceea lăsam de la mine ca să fie bine și uneori tot nu era.

Eram apreciată pentru abilitatea mea de a fi „împăciuitoare” și de a mă înțelege bine cu toată lumea, dar mai târziu mi-am dat seama că, sentimentul de teamă și dorința de a păstra pacea și armonia în familie m-au făcut să-mi înăbuș dorințele și să renunț la propriile mele nevoi, pentru a evita discuțiile și certurile care ar fi putut surveni.

De-a lungul anilor mi-am pus tot felul de întrebări în legătură cu modul în care mă comportam în anumite situații. Așa am aflat că, în adâncurile sufletului nostru, zac, adesea, răni ascunse, cicatrici ale unor momente dureroase din trecutul nostru. Aceste răni emoționale, asemenea unor umbre tăcute, ne influențează viețile mai mult decât ne-am putea imagina.

Și, în mod surprinzător, ele pot avea rădăcini adânci în copilăria noastră doar că, de multe ori, nu suntem conștienți de impactul lor.

*

Vrând să aflu mai multe, m-am dus înapoi, în anii copilăriei mele și printre altele, cu inima plină de emoție, mi-am amintit de primul joc de pe vremea când mergeam la grădiniță, Batistuţa.

Parcă și acum îmi răsună în urechi, glasurile acelea cristaline ale copilașilor care cântau, voioși, versurile ce însoțeau fiecare pas al jocului:

Mi-am pierdut o batistuţă

Mă bate mămica

Cine-o află să mi-o deie

Că-i sărut guriţa.

La prima vedere, versurile descriu un simplu joc între copii, în care aceștia colaborează pentru a rezolva o mică provocare… cât și bucuria recompensei.

Analizând însă mai atent, al doilea vers, Mă bate mămica, am simțit cum inima mi se strânge în fața unor imagini din trecut, ale copilașilor supuși metodelor de educație dure și lipsite de afecțiune, care nu înțelegeau de ce iubirea și atenția păreau să vină la pachet cu durerea și teama.

Faptul că mama bate copilul care a pierdut batista arată modul în care se educau copiii în trecut.

Această formă de disciplină fizică era considerată normală și acceptată, de moment ce se regăsea, inclusiv în cântecele pentru copii. Reflecta o mentalitate în care autoritatea părintească era adesea însoțită de violență sau de pedepse fizice… frica de mama, care mă pedepsește dacă pierd ceva, dacă nu sunt cuminte, dacă nu ascult de ea… dacă nu fac ce zice ea… etc.

Amintiri dureroase ale unor clipe în care, mâinile dragi ale mamei ar fi trebuit să fie mângâiere și îmbrățișare, nu instrumente de pedeapsă și suferință, au năvălit asupra mea.

Îmi plângea sufletul pentru mine și pentru acei copilași din trecut, pentru lipsa lor de iubire și pentru rănile adânci pe care au fost nevoiți să le poarte cu ei în viața de adult. Dar în același timp, simțeam și o puternică dorință de a înțelege și de a vindeca acele răni. Ele imi amintesc de drumul pe care l-am parcurs și de lecțiile pe care le-am învățat sau le mai am de le învățat.

Vindecarea nu înseamnă uitarea sau ștergerea trecutului, ci mai degrabă integrarea și acceptarea lui în povestea noastră personală. Este un proces de transformare prin care învățăm să ne iertăm pe noi înșine și pe cei care ne-au rănit.

*

Așa cum ziceam, eram o copilă cuminte și năzdrăvănii nu prea făceam. Însă, cu toate acestea, uneori mama mă certa și zicea că nu se poate lăsa în baza mea, că nu poate să aibă încredere în mine, că nu sunt în stare să fac nimic… etc. iar pe de altă parte, îmi dădea tot felul de responsabilități, unele mult peste vârsta mea.

Îmi amintesc că mă trimitea să-i duc mâncare tatălui meu când lucra la câmp. Locurile cu pricina erau destul de departe de casa. Uneori aveam de trecut chiar și prin pădure… iar eu aveam în jur de 6-7 ani.

Inima îmi bătea cu putere și parcă mi se strângea din momentul în care mama începea să pregătească mâncarea și până ajungeam la tata.

Îmi era frică și n-aș fi vrut să merg de bună voie însă n-aveam de ales…

Alteori, în plină vară, mă trimitea să-i duc mâncare și la serviciu. Tata lucra la Stația CFR din comuna vecină, ca muncitor feroviar. Uneori mergeam cu frații mei, dar de cele mai multe ori singură. Gara se afla la vreo 4-5 km distanță de casa noastră, destul de mare pentru noi, copiii.

Deși au trecut zeci de ani de atunci, n-am reușit să înțeleg și cred că nu voi înțelege vreodată faptul că mama ne trimitea singuri, pe drumul țării, cum îi ziceau oamenii. Eram doar niște copii. Eu fiind cea mai mare, duceam trăistuța în spate, plină cu mâncare, de îmi tăia umărul meu firav, de grea ce era și să nu mai zic de căldura aceea dogoritoare de parcă până și aerul pe care-l respiram era fierbinte…

Erau alte vremuri! Cine avea telefon să sune din 10 în 10 minute să vadă pe unde am ajuns sau dacă  mai aveam mult până ne întâlneam cu tata…

Oricum am lua-o, era un risc să lași niște copilași, indiferent de vârstă, atâta drum, fără să fie însoțiți de vreun adult.

Era adevărat, pe atunci nu prea treceau mașini. Câte un camion ne mai speria din când în când, lăsând în urma lui un nor mare de praf. Trebuia să așteptăm minute bune până când dispărea și puteam să ne continuăm drumul, desculți, pe șoseaua națională. Dar, ca toți copiii din  vremea aceea, eram obișnuiți cu de toate. Nu știam cum ar putea să fie și altfel.

Ajungeam în gară și-l așteptam pe tata să termine cu legatul ori dezlegatul vagoanelor sau ce avea de făcut… uneori chiar îl urmăream cum se descurca printre vagoane și eram mândri că avem un tată așa de curajos și… puternic.

Când avea timp, mai sta puțin cu noi, ne arăta gara cât de frumoasă era, biroul impiegatului de mișcare ori sala de așteptare… și ce se mai putea vedea într-o gară.

Privirea mi se oprea mereu asupra trandafirilor și a celorlalte flori din părculețul de alături. Erau un fel de trandafiri cățărători, cu floricele mici, roșii și un parfum suav, rezistenți la frig, ce înfloreau până toamna târziu.

După ce ne îndeplineam misiunea, ne întorceam bucuroși acasă c-am avut ocazia să vedem asemenea minunății pe care alți copii n-aveau șansa să le vadă.

*

În apropierea gării locuia una dintre mătușile mele (sora mai mare a tatălui meu), o femeie frumoasă, plăcută la vorbă și iubitoare dar mai ales darnică. Era singura dintre neamuri de la care primeam dulciuri. Fusese cu bunica la lucru în București, unde deprinsese secretul preparării bomboanelor din zahăr topit (un fel de acadele) și al înghețatei, pe care le vindea duminica și în sărbători.

Îmi plăcea să merg la ea în vizită. Mereu avea ceva dulce pentru mine și apoi mai erau și momentele acelea frumoase, petrecute împreună…

*

Într-o duminică, mama, dorind să-i facă o surpriză plăcută tatălui meu, a pregătit ardei umpluți, mâncarea lui preferată și m-a trimis să-i duc prânzul la serviciu.

După ce tata terminase de mâncat și ca de obicei, făcusem turul gării, trebuia să se întoarcă la munca lui iar eu acasă.

Era o zi frumoasă de vară și aș fi vrut să mai rămân… așa că i-am cerut voie să trec pe la mătușa cu bunătățile. Inițial nu prea a fost de acord  dar înduplecat de rugămințile mele, m-a lăsat, cu condiția să nu zăbovesc prea mult, să ajung devreme acasă, să nu mă prindă noaptea pe drum.

Bucuroasă, aproape alergând, m-am îndreptat către casa mătușii.

Nici nu-mi puteam imagina ce soartă crudă mă aștepta!

În curte locuia încă o familie. Oamenii aceștia aveau un câine mare, ciobănesc, legat în lanţ, cum de altfel erau ținuți, pe atunci, toți câinii. Legați!

Pe măsură ce mă apropiam, mă gândeam cu ce o să mă răsfețe mătușa de data asta. Inima îmi bătea cu putere dar bucuria mi-a fost întreruptă brusc… în loc să fiu întâmpinată de ea, cu zâmbetul pe buze… nici măcar n-am reușit să intru bine… necunoscându-mă, câinele a reacționat cu o furie neașteptată…

Într-o clipă, totul s-a schimbat – lanțul ruginit, cârpit pe ici colo cu sârmă s-a rupt cu un zgomot asurzitor, iar câinele enervat și flămând s-a azvârlit asupra mea precum un animal salbatic. Cu toate că proprietarii erau de față,  n-au reușit să-l potolească… M-a trântit la pământ și… m-a mușcat de piciorul stâng.

A fost un moment de haos și disperare, în care eu am fost victima.

Speriați, neștiind cum să oprească sângerarea, cineva l-a anunțat pe tata și fiind la serviciu, la gară, a avut posibilitatea să cheme Salvarea.

A fost șansa vieții mele!

Nu-mi amintesc cum am ajuns la spital și nici cine a fost femeia care m-a însoțit. Probabil mătușa sau proprietara câinelui… și  nici ce-a urmat după aceea, nu rețin.

După câteva ore m-am trezit într-un loc necunoscut. Singură, întinsă pe pat, cu întreg piciorul bandajat. La cea mai mică mișcare, mă durea tot corpul… nu înțelegeam ce caut acolo și cum am ajuns. Nu știam că acela era un salon de spital. Mă aflam într-o cameră zugrăvită în alb, cu câteva paturi… avea două geamuri mari care dădeau spre stradă, prin care nu reușeam să văd decât vârfurile copacilor si ceasul din turla bisericii.

Fusesem operată de urgență…

Din cauza spaimei pe care am tras-o nu-mi aminteam nimic, nici măcar că mă mușcase un câine în urmă cu puțin timp.

Din când în când venea o asistentă să vadă cum mă simțeam și de fiecare dată mă găsea plângând.

Plângeam… Plângeam din cauza durerii, poate și a fricii că eram în locul acela singură… Nu mai era nimeni în camera aceea.

Tata, între timp i-a trimis vorbă și mamei în legătură cu cele întâmplate, apoi a venit la mine. Pe atunci nu erau telefoane. Oamenii se descurcau, fiecare, cum puteau.  Se anunța între ei, adică trimiteau vorbă…unii prin alții.

După ce personalul medical l-a asigurat că totul era în regulă, a mai rămas cu mine câteva minute dar stătea ca pe spini. Era grăbit. Se învoise doar pentru a vedea care era starea mea și trebuia să se întoarcă la serviciu.

Eu, nici una nici alta, nu voiam să rămân acolo… și bineînțeles că am început să plâng, să-l rog să mă ia acasă. Cu o voce care abia se mai auzea printre suspine, i-am promis că o să fiu cuminte și o să fac tot ce-mi spune…

În zadar îmi explica el că nu mă poate lua acasă, că sunt operată, eu nu înțelegeam… și mai ales că nici să rămână cu mine, nu putea.

Oricât l-am implorat, cu ochii înecați în lacrimi… tata n-avea timp de  stat la târguială cu mine. Mi-a  zis mă liniștesc că o să vină mama imediat și o să rămână ea. A plecat repede și m-a lăsat plângând.

Într-un târziu a ajuns și mama. Era speriată și preocupată. Nu știa care vor fi consecințele acelui eveniment neplăcut. Îi venea să plângă dar își ținea lacrimile ca să nu plâng și eu.

Sigur că o durea și pe ea, doar eram copila ei. Aflase că operația fusese destul de complicată dar cu toate acestea și ea a stat destul de puțin timp cu mine. Nu că n-ar fi lăsat-o cei de la spital dar trebuia să se întoarcă acasă, la frații mei, pe care îi lăsase în grija vecinilor. Și apoi avea și animalele de care trebuia să aibă grijă.

Când mi-am dat seama că se pregătea să plece, am început să plâng iar… s-o implor și pe ea să nu mă lase acolo singură… am început să-i fac tot felul de promisiuni de cât de cuminte și ascultătoare o să fiu, că o să am grijă de frații mei doar să mă ia acasă…

Văzându-mi disperarea și neștiind cum să procedeze mi-a promis că se duce doar să-mi cumpere o înghețată și se întoarce repede.

Am crezut-o!

M-am bucurat când mi-a zis de înghețată!

La gândul că o să se întoarcă repede, am acceptat. I-am promis și eu, la rândul meu, că nu o să plâng și nici nu o să încerc să mă dau jos din pat…

Când ușa s-a închis și-am rămas iar singură în acel loc necunoscut, m-a cuprins un fel de neliniște însă eram sigură că mama se va întoace.

Timpul trecea greu, mai ales că nu mă puteam mișca. Nici vorbă să mă ridic din pat. Aveam  piciorul bandajat și mă durea foarte tare. Anestezia își pierduse deja efectul… dar eu încă mai speram… speram ca dintr-o clipă în alta să se deschidă ușa și-n prag să apară mama, așa cum a promis…

Toată după-amiaza am petrecut-o uitându-mă când la ceasul din turla bisericii, când la uşă sperând să se deschidă în orice clipă și să intre mama. Dar spre marea mea dezamăgire nu s-a mai întors. Nici cu înghețată și nici fără…

Orele păreau să treacă din ce în ce mai greu … pentru prima dată eram despărțită de cei dragi. Eu care nu puteam concepe viața fără părinții și frații mei!

Așteptarea devenise atât de apăsătoare încât nici să plâng nu mai puteam…

Eram împietrită de durere! Părinții mei plecaseră! Nu-mi venea să cred!

Da, m-au lăsat acolo, singură în camera aceea de spital, cu pereții albi și reci, în opinia mea, deși eram în plină vară.

Și totuși, nu-mi pierdusem încă speranța… continuam să o aștept pe mama… a trecut o oră, două, trei… Începuse să se însereze, să se aprindă luminile pe stradă iar eu  stăteam nemișcată pe acel pat mare, în care încăpeau trei ca mine și priveam pe fereastra spitalului, ceasul din turla bisericii… Umăream mișcarea neobosită a acelor ceasului.  Era singurul lucru pe care-l puteam face în acele momente.

Cuprinsă de teamă și confuzie, încercam să găsesc un motiv pentru care părinții mei au plecat. Cu mintea mea de copil mă gândeam că nu am fost cuminte.

Când auzeam pași pe hol tresăream și credeam că era mama. Dar nu, nu erau pașii ei ci ai medicilor sau asistentelor.

Am plâns până n-am mai avut lacrimi. Cu toate că mi-au dat ceva bobițe să mă liniștesc, n-am prea dormit. La cel mai mic zgomot tresăream. Salonul acela mi se părea enorm! Mai erau încă 4 paturi dar neocupate. Eram doar eu.

Mi-era din ce în ce mai frică…

Și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, în acea noapte s-a dezlănțuit o furtună puternică. Stropii mari de ploaie băteau ritmic în geam iar fulgerele brăzdau cerul, apoi luminau, fracțiuni de secundă, camera tristă și goală, ca și ziua, în timp ce tunetele parcă zdruncinau clădirea din temelii. Aveam impresia că până și geamurile se cutremurau și din clipă în clipă sunt gata să cadă și să se spargă.

Speriată, nu știam unde să mă ascund…voiam să mă ghemuiesc cumva dar piciorul continua să mă doară.

Mi-era frică…Frică de furtună și că n-o să mai pot merge!

În acele clipe de singurătate îmi imaginam că tata și mama sunt lângă mine, că mă iau în brațe și mă țin strâns, mă mângâie pe cap, mă sărută pe frunte… așteptând să adorm. Chiar dacă furtuna nu s-a potolit, imaginându-mi  îmbrățișarea lor m-a făcut să mă liniștesc și să mă simt mai în siguranță.

În cele din urmă, somnul m-a doborât…

A doua zi, la fel, am stat doar cu ochii la ușă. Mai plângeam, mai priveam la ceasul…

Începusem să intru în panică.

Eram disperată!… Sigur nu o să mai vină să mă ia de acolo, îmi ziceam eu.

M-au părăsit pentru că n-am fost cuminte și mă întrebam: oare când n-am fost cuminte?

Plângeam. Nu știam ce altceva să fac. Aveam nevoie să merg la baie dar mi-era rușine să-i spun asistentei, deși era o doamnă drăgută și amabilă…

Într-una din zile, în timp ce mă pansa, mi-a explicat, așa pe înțelesul meu că nu pot pleca acasă până ce medicul nu-mi scoate ațele alea cu care mi-a cusut rana… dar  m-a asigurat că o să vină părinții după mine și o să mă ia acasă.

Eram, oarecum, mulțumită și așa… măcar să-i vad, mă gândeam eu!

Trecând zilele, începuse să-mi fie rușine de medici și de asistente… credeam că ei știau că nu m-am purtat bine și de asta nu mai vin părinții după mine.

Cu mintea mea de copil, mă gândeam că vor să scape de mine și de aceea m-au lăsat în spital.

Pe zi ce trecea eram tot mai convinsă că nu vor veni și că nu o să-i mai văd niciodată, nici pe ei, nici pe frații mei…

*

Copiii sunt dezamăgiți, se simt trădați când își dau seama că părinții lor, oamenii în care au cea mai mare încredere, pur și simplu… i-au mințit.

In cazul meu, mama, aflându-se într-o situație stânjenitoare și neștiind cum să procedeze a preferat minciuna.

A promis și nu s-a ținut de promisiune!

Probabil se gândea că eram prea mică și nu o să țin minte, o să uit ce mi-a promis… iar dacă o s-o întreb de ce n-a venit, o să-mi spună o altă… minciună!

Cine se gândea că acele promisiuni sau minciuni nevinovate o să mă afecteze vreodată?

*

De-a lungul anilor am trecut prin tot felul de provocări și mi-am dat seama de efectul pe care-l au aceste minciuni asupra copiilor, chiar dacă sunt mici. Ei memorizează foarte bine promisiunile adulților și, când acestea nu sunt îndeplinite, rămân profund dezamăgiți. Așa cum am fost și eu.

Nu vă mai mințiți copiii!

Minciuna nu este o soluție pentru a-ți proteja copilul de o situație incomodă sau neplăcută.

Cel mai bun lucru ca părinți este să spuneți adevărul folosind un limbaj clar, simplu, potrivit vârstei şi nivelului de înţelegere al copilului.

Minciuna mamei m-a dezamăgit de două ori, mai întâi mi-a promis că o să se întoarcă; apoi că-mi aduce o înghețată.

Cu siguranță, așa cum am spus, nu-și putea imagina că acea „mică minciună” m-ar putea afecta atât de mult.

Părinții mei erau cunoscuți în sat ca oameni serioși, de încredere, care-și respectau cuvântul dat. Însă de la acel incident, deși nu m-au dezamăgit și nu mi-au mai dat motive să mă îndoiesc de ei, totuși, erau momente, când fără să vreau, îmi apărea în minte veșnica întrebare: „Oare de data asta spun adevărul?”

Din fragedă copilărie, îi învățăm cât de important este să spună adevărul, dar când ne aflăm într-o situație delicată îi mințim!

De ce spun asta? Pentru că, de mică, am învăţat un lucru pe care mama încerca să mă facă să-l înţeleg. Să ştiu că nu-i de glumit cu acesta. Că vorba-i vorbă! Adică, dacă promiţi ceva, cuiva trebuie să te ţii de acea promisiune! Cu alte cuvinte, făgăduiala dată e datorie curată! zicea mama.

 Asta așteptam și eu de la ea! Să-și respecte promisiunea! Să-și respecte cuvântul! Să facă ceea ce mă învățau ei pe mine… vorba sună, fapta tună, spunea bunica, adică faptele vorbesc.

*

În cadrul unui seminar despre Cele cinci răni care te împiedică să fii tu însuți, am aflat că din cauza unor așa zise, minciuni nevinovate, se pot crea o profunde răni emoționale.

Frica a fost emoția care m-a ghidat ani de zile. Luam decizii pe care nu le doream, pentru ca frica mă „obliga”

*

Mama a venit să mă vadă trei zile mai târziu. Mi s-a părut o eternitate. Tata doar când am fost externată, după ce petrecusem aproape două săptâmâni în spital.

Atunci n-am înțeles de ce părinții mei au procedat așa. După zeci de ani, mi-am dat seama că munca lor  era mai importantă pentru ei decât noi, copiii.

Asta nu înseamnă că nu ne-au iubit, dar așa credeau ei… așa au învățat, probaabil, de la părinții lor.

Faptul că fusesem lăsată singură în spital din cauza unui câine care mă mușcase m-a făcut să urăsc toți cânii, deși mă mușcase doar unul…

Apoi, cred că tot atunci a apărut și frica mea de a rămâne singură.

Frica de singurătate se datorează faptului că părinții nu știu cum aibă grijă de emoțiile noastre de copii.

Ca și în cazul meu, deși mama ar fi putut să stea cu mine, să mă mângâie așa cum ea știa, să-mi spună povești, să fii trecut împreună peste clipele acelea grele, totuși a decis să mă lase singură, acolo în spital. Pentru că eu eram o copilă cuminte. Pentru că nu plângeam nici când mă lăsau singură, închisă în casă.

În acele momente eu aveam mai multă nevoie de ea decât frații mei și toate animalele la un loc!

Eram doar o copilă speriată care tocmai fusese mușcată rău de un  câine și operată de urgență…

Cât mi-aș fi dorit să fi fost alături de mine, să-mi spună că o să fie bine… că o să pot merge din nou… că rana se va vindeca repede și că  după aceea o să mă pot întoarce acasă…

În schimb, au plecat cât de repede au putut, fără să se uite înapoi, Nici nu se gândeau cât de mult o să mă afecteze pe mine această situație. Pentru că nu știau să se gândească la asemenea lucruri.

Părinții mei, la fel ca majoritatea din acele vremuri, aveau un alt mod de a-și educa copiii și uneori lipsea empatia.

Am crescut într-o casă în care nu-mi amintesc să fi auzit de la tata, nici măcar în șoaptă un «Te iubesc!»… Mama folosea uneori verbul însă la forma de plural: vă iubesc pe toți la fel.

Dar un copil nu vrea să fie iubit la fel ca fratele lui… Fiecare este unic și special în felul său, cu nevoi diferite.

Ca să-și susțină afirmația folosea o analogie simplă, dar puternică din punctul  ei de vedere: „uități-vă la mâna mea, am cinci degete… ori la care m-aș tăia sau m-aș lovi mă doare…

Am fost copila unor părinți care n-au știut cum să-și exprime afecțiunea față de mine. Aș putea număra pe degete îmbrățișările lor.

Viața era grea și, conform regulilor vremii, părinții  nu ar fi trebui să-și mângâie prea mult copiii. “Copilul trebuie pupat doar in somn, să nu și-o ia in cap”.

Din păcate aceasta zicală încă mai circula și astăzi printre unii părinți.

*

După o călătorie, plină de învățăminte și experiențe de viață, am descoperit că avem puterea și responsabilitatea să rupem lanțurile unui cerc vicios care perpetuează modele greșite de creștere și educație, de la o generație la alta.

Am reușit să înțeleg că, schimbarea pe care o dorim atât de mult în lume, începe cu noi înșine… așa deci, este timpul să nu mai lăsăm prejudecățile și erorile trecutului să definească viitorul nostru și al urmașilor noștri.

Fraza pe care am citat-o la începutul acestui material „Și chiar dacă nu voi fi far, ci candelă, ajunge. Și chiar dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina”, m-a ajutat să-mi dau seama că nu trebuie să fim excepționali sau remarcabili pentru a avea un impact în viața altora.

Oferind sprijin cuiva aflat într-un moment dificil, un sfat sau un zâmbet într-o zi întunecată, putem aduce lumină și speranță, putem fi o sursă de inspirație pentru ceilalți, contribuind astfel la crearea unei lumi mai bune.

Fie că suntem faruri strălucitoare sau doar mici lumânări, putem aduce lumină în viața altora!

Eu m-am străduit să aprind lumina…”